Zodia robotului
Imi amintesc de prima zi in care am intrat in sistem. Eram extrem de emotionata, extrem de neexperimentata, si toti cei din jurul meu mi se pareau zeitati. Oameni cu costume impecabile si incaltaminte stralucitoare, care te puteau distruge cu o singura lovitura de geniu. Fiind cea mai noua de acolo, trebuia sa ma multumesc cu treburile mici si de duzina, eram un fel de copil de mingi. As fi facut orice sa petrec ceva timp cu un coleg mai inalt in grad. As fi facut orice sa invat si eu tainele ca sa pot sa avansez mai repede.
Si banii erau destul de putini, abia puteam supravietui. Uneori ma duceam acasa dupa o zi grea de munca cu buzunarele goale, abia permitandu-mi o coaja de paine sau un pahar cu lapte. Nu am supravietuit decat cu gandul la viitor, la viitorul meu. Acest viitor mi l-am dorit intr-o zi cand, plimband niste documente dintr-un capat in altul al orasului l-am vazut pe El. Purta un costum extraordinar, negru cu albastru si conducea un bolid care mergea de vreo 2-3 ori mai repede decat tot ce vazusem pana atunci. Toata lumea intorcea capul dupa el. Atunci mi-am dat seama ca acesta e nivelul la care vreau sa ajung: pe ultima treapta ierarhica din sistem, la fel de admirata si cu la fel de multa experienta ca personajul cu costum negru albastru.
Incet incet, treburile au inceput sa se miste si pentru mine. Primeam din ce in ce mai multe sarcini, mai multe responsabilitati, am inceput sa dobandesc experienta. Dupa care m-au trimis la specializare. Am avut posibilitatea sa aleg 2 specializari dintr-o serie de vreo 10. Conditia era sa fiu beton la alea 2. Abia dupa specializare au inceput sa vina mai multi bani
A mai trecut ceva timp si am avansat si mai mult. Din pacate, ritmul in care avansam pe scara ierarhica a inceput sa incetineasca. Responsabilitatile care mi se atribuiau au inceput sa fie mai mari si mai multe. Uneori umblam o zi intreaga doar ca sa rezolv o problema, si cand o rezolvam aveam uneori surpriza sa aflu ca nu conta foarte mult in procesul de avansare in rang. Ma mai enervam din cand in cand, dar asta e viata.
Avand in vedere ca acum aveam un statut mai inalt, eram mai expusa. Nu imi mai permiteam sa ma afisez oricum. Am inceput sa ma duc frecvent la coafor, imi cumparam o noua garderoba o data la cateva zile si bijuterii cat cuprinde. Am inceput sa am acces la asistenta medicala de calitate si sa-mi pese cu ce mijloc de transport ma vede lumea prin oras. Dar in continuare banii nu erau extrem de multi, pentru ca noile mele distractii si preocupari costau
Si trainingurile la care participam au inceput sa coste din ce in ce mai mult. Dar stiam ca singura cale de a face mai multi bani era sa stiu cat mai multe si sa fiu cat mai buna in domeniul meu. Iar ca sa fiu si mai buna in ceea ce faceam trebuia sa fac trainingurile alea.
Am inceput sa muncesc cu si mai multa dedicatie, mereu combinand calitatea cu cantitatea si cu eficienta. Sincera sa fiu nu ma atragea numai perspectiva avansarii. Imi placeau si banii. Sa-i vad in banca, sa pot sa-mi cumpar cele mai performante si cele mai frumoase lucruri, era o satisfactie imensa. Nu imi placea cand vedeam ca si altul si-a cumparat acelasi costum ca si mine si tot timpul umblam dupa lucruri unicat. Nu pot spune ca eram in cautarea privirilor invidioase, dar nici rau nu imi faceau.
Bineinteles, lucrurile unicat costa. Asa ca am inceput sa investesc mai mult timp pentru indeplinirea obiectivelor. Intre timp, relatiile cu prietenii si cu familia mea au inceput sa se deterioreze. Ma chema lumea in oras, insistau sa merg la petreceri, dar pentru mine nu mai existau decat banii si indicii de performanta pe care compania ni-i stabilea tuturor. Nu de putine ori aveam impresia ca tot jocul asta ma consuma din interior, imi distruge personalitatea si imi goleste viata de micile placeri pe care le aveam inainte. Dar mai aveam atat de putin!
A mai trecut ceva timp si am inceput sa fiu privita ca o autoritate de cei de acelasi nivel cu mine. Noii veniti se uitau cu admiratie la mine si ma intrebau in soapta despre secretele sistemului. Iar eu le raspundeam la fiecare, pentru ca nu demult fusesem si eu nou venita si indimidata de autoritatea altora. Numai ca cei din organizatii rivale cu a noastra au inceput sa ma ia la ochi. Cum ma prindeau cu garda jos, atacau. Noroc ca eram pregatita pentru astfel de situatii, si niciodata nu ieseam prea sifonata dintr-o confruntare din asta. Cel mai mult ma enervau cand eu ma duceam tocmai in partea cealalta a continentului ca sa rezolv o chestie, si aflam ca unul din tabara adversa ajunsese inaintea mea, si eu trebuia acum sa astept.
Azi asa, maine asa, nici nu mi-am dat seama cum a trecut anul si eu eram acum foarte aproape de obiectivul meu: cea mai inalta treapta din sistem. Mai aveam vreo 10-12 nivele de urcat dintr-un total de 80. In urmatoarele zile avea sa se hotarasca soarta mea. Ori treceam la 80, ori mai stateam o perioada asa cum eram. Nu imi venea sa cred cat de greu trecea timpul. Am inceput sa muncesc si mai mult, investind ore intregi studiului si indeplinirii obiectivelor. Mai aveam atat de putin!
Intr-o dimineata m-am trezit ca de obicei la ora 7 si m-am uitat pe fereastra – afara era o zi superba din aia cu cer absolut senin, nici prea calda nici prea rece. Am pus mana pe telefon si am sunat-o pe prietena mea sa o intreb daca iesim la o cafea. Am inchis calculatorul – da-l naibii de joc!
Explicatie pentru Tati:
World of Warcraft (WOW) este un joc din genul Massively Multiplayer Online Role-Playing game (MMORPG), adica un joc bazat pe interpretarea unui rol, in care joci impotriva si in alianta cu alti jucatori reali. Jocul recreaza regulile din societatea reala, in care fiecare membru trebuie sa practice o meserie pentru a face bani, cu care sa-si cumpere lucruri din ce in ce mai scumpe, pentru care trebuie sa munceasca din ce in ce mai mult. Si astfel esti prins intr-un sistem fascinant, ca magarul care alearga cu imaginea morcovului in fata lui, sperand mereu ca il va ajunge ca sa-l manance.
Este un sistem (de tortura) perfect, exact ca si in viata reala. Numai ca in WOW eu stiu ca e un joc. Stiu ca dupa ce inchid calculatorul revin la viata mea obisnuita si uit complet de wow pana data urmatoare cand am putin timp liber.
In viata reala nu iti spune nimeni ca nu e decat un joc stupid, o intrecere prosteasca: cine are cea mai stralucitoare armura. Si din cauza ca nu iti spune nimeni, ai impresia ca asta e realitatea, si asta e tot ceea ce conteaza. Si te cuprinde total, nu poti apasa pe un buton si sa o anulezi. Suntem invatati despre realitatea asta la gradinita, la scoala, la facultate. Mai rau, iti inveti si copiii sa procedeze la fel ca tine. Iar daca vezi pe cineva ca nu procedeaza ca tine, te oftici si incepi sa exerciti presiune sociala asupra acelei persoane pe sistemul “ce nu mi-a stricat mie e bun si pentru tine” sau “si eu am mancat bataie cand eram mic, si uite ce om mare am ajuns”. Desi “Zodia robotului” pare un titlu din Asimov, nu e decat ceea ce traim in fiecare zi, de la 9 la 5. De obicei conceptul asta e cunoscut sub numele de “cariera”
Altele pe acelasi subiect
Ti-a placut? Mai scot si altele, asa ca aboneaza-te!2 Comments »
Leave a Comment
Dan Lee said :
February 20, 2009 at 1:10 pm
Ceea ce pentru tine a fost un simplu joc, pentru mulţi dintre cei pe care îi cunosc, mai tineri decât mine, este viaţă reală. Mă uit la ei cum se autodistrug şi îşi irosesc viaţa crezând că vor realiza altceva, în afară de a-i îmbogăţi pe stăpânii lumii.
Dan Lee’s last blog post..C-String sau cordeluţă pentru pizdă
Moldoveanca said :
February 20, 2009 at 4:03 pm
:)) nu credeam ca o sa citeasca cineva imensitatea asta de p(r)ost!!
Tot un joc e, din pacate ei cred ca e realitatea…