Dai un ban, dar stii ca face

Acum cativa ani, cand am deschis si io prima data ochii in lume si am inceput sa traiesc pe picioarele mele, pe strada mea erau 2 magazine de paine. Erau la distanta mica unul de celalalt (5-10 metri poate), si cu toate astea unul era mereu plin si lumea statea la coada sa intre, in timp ce altul era mai mereu gol, dar reusea sa supravietuiasca pentru ca avea clientela lui fidela care ii calca pragul. Unii oameni intrau in magazinul cel nasol doar pe principiul ca si parintii si bunicii lor cumparasera tot de acolo, o stupida traditie de familie al carei rol nu l-am inteles niciodata.

Magazinul cel aglomerat (sa-i spunem Valhalla) avea si fler la afaceri. Patronul iesea in fiecare dimineata si isi curata strada din fata magazinului. Spala geamurile, spala podelele, sotia lui aranja painea in vitrina si punea flori proaspete intr-o vaza. Nu stiu cum reuseau sa faca, dar painea era mereu calda si aburinda, chiar daca te duceai acolo in mijlocul noptii. Oricand treceai pe strada te inebunea mirosul Ba chiar la un moment dat i-am suspectat ca au vreun instrument cu ajutorul caruia parfumeaza aerul cu aroma artificiala!

Magazinul cel nasol (sa-i spunem Miorita) statea mai prost cu flerul in afaceri. Pe strada din fata lui se adunau gunoaiele toata saptamana. Patronii puneau mana sa faca curat numai cand venea primaria sa-i ameninte. Podelele musteau de flegme, mucuri de tigara si noroi – si erau curatate numai inaintea unui control (de care patronul normal ca afla inainte, cunostea persoanele care contau). Inauntru daca te uitai atent aveai toate sansele sa gasesti margelute de soricei, ba cred ca o data am vazut si un gandac! Cat despre paine… produsele lor m-au ajutat sa scap de 4 dinti de lapte cand eram mica.

Inafara de curatenie si produse, o alta diferenta statea in cum te primeau patronii. In magazinul ok daca intrai, doamna din spatele tejghelei se oprea din orice altceva avea de facut, te saluta si iti oferea un zambet larg. Dupa care, dupa caz, te ruga sa astepti cateva minute pana prelua alta comanda sau continua conversatia cu tine, intrebandu-te de bunici, parinti, familie, catel, purcel – femeia practic facea conversatie politicoasa dar care nu o facea mai putin placuta. Doamnei care vindea (si care era si sotia patronului), ii spuneam pe nume – o chestie asupra careia ea personal insistase.

In magazinul cel nasol trebuia sa intri numai intr-o anumita parte a lunii, ca nu cumva s-o gasesti pe doamna patroana la PMS. In restul lunii la fel, trebuia sa mergi pe varfuri pentru ca exista pericolul sa o deranjezi de la cafele cu fetele sau de la o discutie telefonica importanta cu mama dansei. Cred ca suferea si de o problema cu auzul pentru ca atunci cand o rugam sa imi dea o paine trebuia sa spun de mai multe ori, din ce in ce mai tare, pana sa ma auda (asta numai daca avea chef sa ma auda). Si chiar in cazul in care ma auzea doamna patroana (asa trebuiau clientii dansei sa ii spuna) era foarte nervoasa si foarte nerabdatoare sa scape de mine, imi trantea painea pe tejghea cu aceeasi mana cu care se scarpinase in nas si imi spunea un duios “deah fah, mai vreai cevea?”.

Dupa ce am mai crescut si am intrat in magazine pentru prima data pe banii mei, am inteles de ce erau renumite in oras. Painea nu avea pret fix, ci ambii patroni iti spuneau: iti dau paine pe ziua respectiva daca tu imi dai un procent din ce ai castigat azi. In magazinul cel nasol era mai ieftin – patronul iti cerea in jur de 30%. In magazinul cel ok era mai scump, patronul te taxa progresiv, in functie de cat castigasesi in ziua respectiva; in general procentul era intre 10% si 60%, dar cei care castigau foarte putin (sub o anumita suma) primeau painea gratis.

Interesanta era si atitudinea celor 2 patroni cu privire la vanzarile lor. Patronul magazinului nasol mereu se plangea. Ca economia e naspa. Ca sunt prea multe controale. Ca basescu vrea personal sa-l distruga. Ca cum poate un om cinstit sa scoata un ban cinstit cand viata e atat de grea. Ca clientii sunt prosti, ca nu isi dau seama de ce valoare ofera el acolo, etc. Patronul Vallhalei nu prea deschidea gura – el mai mult tacea si facea. Cand totusi voia sa se planga de ceva, se plangea ca Grecia trage in jos economia europeana.

Ani de zile am mers numai la magazinul cel nasol, numai pentru ca si parintii si bunicii mei tot acolo se dusesera. Dar la un moment dat, cand incepi sa castigi banii tai, parca incepi sa-ti pui si unele intrebari cu privire la modul in care ii cheltui. Am rabdat 1-2-3 luni, dar intr-o zi ma enervez si ii spun patronului nasol: bai omule da tu crezi ca io sunt nebuna sa-ti dau tie 30% din ce castig pentru nimic? Dupa ce ca-ti cumpar din banii mei painea cu picioare de gandac, dupa ce ca nu-ti reclam conditiile mizerabile in care iti desfasori activitatea, macar un nenorocit de multumesc poti sa-mi azvarli si tu ca doar nu iti cad maselele. La care el imi spune “deah? pai daca nu-ti convine n-ai decat sa pleci, dar tine minte ce-ti spun io: o sa te intorci”

Si ce sa fac, am plecat, de atunci cumpar paine de la celalalt magazin. Practic am avut de ales: dau 5 lei pe paine imputita si sunt tratata ca o sclava sau dau 10 lei pe paine proaspata si buna si mai primesc si un multumesc ca bonus.

P.S1. Orice asemanare directa sau indirecta cu sistemul birocratic din Romania vs sistemul birocratic din “Tara din Europa” e pur intamplatoare.

P.S2.Orice tara e o afacere, si cum orice afacere stie, cu cat iti primesti clientii mai bine, cu cat le oferi un produs mai bun, cu atat vor fi mai tentati sa cumpere de la tine. Daca produsul tau e ieftin dar prost, va atrage doar o anumita categorie de cumparatori. Nu are nici un rost sa cumperi un produs prost si sa fii tratat rau cand 10 metri mai incolo exista concurenta. Ideal e sa incerci sa obtii scor maxim pentru raportul pret/calitate.

(sursa imagine)