Inspirata fiind de postul lui arhi, dar si de niste evenimente recente petrecute in viata mea si a cunoscutilor mei, am pus cap la cap o listuta a celor mai tari replici pe care le-am auzit spuse unui parinte/viitor parinte de catre oameni cu pretentii de ‘telectuali dar cu bunul simt la cote negative. Cred ca uneori avem nevoie de niste “remindere” din astea, pentru ca viata asta e prea rapida, de multe ori trece pe langa noi fara sa o simtim si ne dam seama ca prostii cum ar fi sensibilitatea, bunul simt sau propria noastra oala care fierbe sunt concepte de mult uitate.

Spre deosebire de ce crede toata lumea cand vine vorba de subiectul asta, o viata nu e chiar asa usor de ratat. O viata de om e destul de lunga (minim 70-80 de ani) si de complexa, iar ratarea ei e o adevarata arta. De fapt omul obisnuit ca mine si ca tine s-ar putea sa nu ajunga niciodata la performanta asta. A-ti rata viata cere determinare si perseverenta. Nu poti sa o comiti o singura data si gata, sa spui ca ai ajuns la performanta de a-ti rata viata. Din cauza asta m-am gandit sa pun la cale un mic ghid practic pentru cei care s-au saturat de atatea succesuri (!) si vor sa atinga nirvana ratarii:

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.

Asta nu e genul meu de post si nu e genul meu de gandire! De obicei eu ador cauzele pierdute. Nu imi place sa merg cu valul, am o samanta de ghita contra in mine iar intr-un schimb de idei rolul meu este de avocatul diavolului. Asa ca va dati seama cat de putin imi place titlul postului astuia. Sunt sigura ca, daca il citesc maine, continutul o sa-mi placa si mai putin decat titlul. Chestia cu plecatul e la moda printre capsunari si gigoloi italieni, iar acestea nu sunt niste persoane cu care as vrea sa fiu asociata. Dar asta e, trebuie sa o spun, trebuie sa scot gandurile astea din mine si sa le eliberez in salbaticie, poate da Domnul si ma contrazice cineva prin comentarii si reusesc sa imi schimb parerea. As vrea sa imi schimb parerea. Si ma apuca tristetea cand ma gandesc ca nu sunt prea multe sanse.

Da, am vazut filmul. Nu, nu l-am vazut la cinematograf si chiar ma bucur ca as fi regretat banii pentru bilet. Nu, nu m-a impresionat, nici macar nu pot spune ca mi-a placut. A fost un film prost, mi-a amintit de povestile cu padurea fermecata de cand eram mica. Numai ca pe alea le savuram la 5 ani, acum la 25 parca lipseste ceva…