Sa zicem ca ai o casa. Si casa respectiva cam sta sa cada, nu prea e mare lucru de capul ei. Pe la colturi intra ploaia, e facuta din balegar si pe jos are pamant, nu are ferestre, e practic un grajd insalubru. Ce faci? O darami si stai sub cerul liber, sa te ploua si sa te ninga, sperand ca in curand o sa-ti faci casa noua? Sau mai stai cu ea asa darapanata cum e, pana cand gasesti o alternativa?

Eu sunt o fire foarte practica, asta pentru ca am observat ca idealistii mor de foame. Drept urmare eu prefer grajdul pana cand am bani de casa noua.

Citeam mai de mult la Arhi un post pe tema asta in care el zicea ca oamenii fac copii pentru ca iubesc viata. Si asta m-a facut sa ma gandesc bine de tot la motivul pentru care eu vreau copii. Asta si pentru ca in ultimul timp am discutii cu mai multi oameni care nu vor si nu pot sa inteleaga de ce eu vreau. Asa ca tineti-va bine de scaunele personale, urmeaza o filosofie moldoveneasca:

Eu ca persoana vin de undeva. De la tata si de la mama. Care si ei vin de undeva, de la mamele si tatii lor. Care si mamele si tatii lor vin de undeva. Acum cativa ani am avut rabdarea de a-mi construi propriul arbore genealogic, mergand pana la a 5-a generatie in urma (mai mult de atat nimeni din familia mea existenta nu cunoaste). E uimitor sa vezi cum din 2 oameni care s-au iubit acum 100 si ceva de ani a iesit o armata de alti oameni. E uimitor sa ma gandesc ca daca voi trai 500 de ani voi ajunge sa imi cunosc suficienti urmasi astfel incat sa populez o mica tara. Dar oricat ne-am incrucisa, oricate generatii or sa vina si dupa mine, toate generatiile astea o sa poarte in ele sangele celor 2 oameni, stra-stra-stra-stra bunicii mei, de la care a pornit arborele meu genealogic.

In legatura cu moartea asta exista 2 variante: ori e prea bine dupa, de nimeni nu a vrut sa se intoarca inapoi sa ne povesteasca, ori nu e nimic, e pauza, blackness, 0 total (din motivul asta niciodata nu am prea crezut povestile cu bau-bau si cu iadul). Nu avem de unde sa stim, dar cu siguranta vom “afla”. Bunicii si stra-bunicii mei sunt morti. Dar oricat de morti ar fi ei, nu au murit cu adevarat, pentru ca sangele lor, materia lor vie traieste in mine, si asta reprezinta o imensa consolare atunci cand ma apuca dorul de ei. In mine e sangele tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut, din familia mea. Iar cand o sa am copii o sa recunosc in ei toate trasaturile fizice si de caracter ale bunicilor si stra-bunicilor lor.

Deci da, pot spune si eu ca vreau copii pentru ca iubesc viata. Si pentru ca ma iubesc pe mine cu tot ce reprezint eu. Si pentru ca imi iubesc parintii si pentru ca mi-am iubit bunicii si stra-bunicii, si vreau ca, prin intermediul copiilor mei, bunicii si strabunicii mei sa fie nemuritori.

Iar pentru cine declara sus si tare ca nu isi doreste urmasi, mie mi se pare ca face ceva in capul tuturor oamenilor dinaintea lor, toti cei care s-au chinuit sa-i creasca si sa le creasca parintii si bunicii. Practic un singur om ia hotararea sa-i omoare fizic si spiritual pe toti cei care au existat inaintea lui. Iar asta e rau.

Am hotarat sa vorbesc dupa un eveniment ingrijorator petrecut saptamana trecuta: am pierdut 4 ore din putinul meu timp, cred ca e momentul sa cer ajutor E momentul sa “ies din dulap” si sa recunosc ca am o problema – in parte fizica, in parte psihica. Efectiv am o obsesie fata de obiectul fetisului meu. Ii iubesc forma, ii iubesc culoarea, imi place sa-l ating si sa-l miros – ah, mai ales sa-l miros! Iubesc sa fiu in preajma lui, iubesc sa vorbesc despre el, iubesc sa aud vorbindu-se despre el. Imi place sa ma uit la el ore in sir si sa imi imaginez ce pot sa fac cu el. Din ce am citit prin revistele de succes “Libertatea” si “Click” am ajuns la concluzia ca e un obiect rusinos, din cauza asta m-am gandit mult pana sa-mi marturisesc in fata lumii obsesia pentru el.

Bai, numai eu sunt in stare sa imi petrec 4 ore intr-o biblioteca nemteasca si tot sa reusesc sa plec acasa cu 8 carti pe care o sa le citesc cu translatoru in fata si de care sunt sigura ca o sa ma buseasca plansul de nervi ca nu le inteleg in totalitate:)))) Da, obiectul fetisului meu este (si aproape ca mi-e rusine sa-l scriu) cartea. A nu se intelege din asta ca citesc mult, nope, probabil ca as putea maxim sa fiu incadrata la un citit mediu, din ce imi spune goodreads am dat gata doar 26 de carti anul asta. Probabil ca sunt singura persoana din lumea asta care petrece 4 ore pentru a citi zeci de review-uri pentru a alege o singura carte, pe care o poate citi tot in 4 ore. Si inca acu am mai imbatranit! Cand eram mica eram de groaza! Citeam cate 3 carti in acelasi timp (nu in acelasi moment, lol), de ajunsesera adultii sa fie ingrijorati ca sufar de vreo boala de concentrare. Am consumat munti de baterii citind noaptea cu lanterna, pentru ca trebuia sa ma culc la ora fixa. Tot cand eram mica, am primit interdictie sa intru in baie cu vreo carte, ca era sigur ca nu mai ieseam 5 ore ))

Acum sunt mult mai selectiva. Nu pot sa citesc carti triste, carti cu mult sange sau carti cu care nu ma identific. In ultimii ani am inceput sa nu mai pot citi carti straine traduse in romaneste, din cauza traducerilor extrem de proaste. La fel ca si cu filmele, trebuie sa iubesc o carte. Din cauza asta, in general, majoritatea cartilor pe care le citesc primesc din partea mea rating 5/5 . Daca nu imi place o carte, de obicei ma opresc dupa primele 50-100 de pagini – viata e prea scurta si in lume sunt prea multe carti ca sa-ti pierzi timpul cu una care nu te iubeste si pe care n-o iubesti.

Asa ca daca aveti cont pe goodreads.com (echivalentul lui facebook pentru iubitorii de carti) adaugati-ma si pe mine, lasati-ma sa vad ce carti mai cititi si ce carti v-au schimbat viata. Promit sa nu-mi mai pierd 4 ore, dar nu pot renunta la voyeurismul asta spiritual (ca cuvantu ‘telectual ma enerveaza).

OK, sunt intr-o mare dilema. Am vazut Married with Children de 50 de ori. Am vazut Southpark, Beavis and Buthead, Twilight Zone de 200 de ori. Heroes, Lost – o data (nu sunt genul de seriale la care sa te uiti de mai multe ori) Vreau un film. Un serial. Daca se poate, sa fie de comedie. Daca se poate, sa nu fie cu: copii grasi, homosexualitate, familii perfecte, copii care isi fac temele, romantisme ieftine, voci care rad in fundal exact atunci cand nu e nimic de ras. Ca sa ne lamurim de la inceput, inainte sa fiu bombardata cu mailuri: nu, nu am nimic cu homosexualitatea, oricine e liber sa faca ce vrea, problema e ca eu nu am crescut in aceasta cultura, drept pentru care nu mi se pare amuzant cand un barbat in toata firea tipa ca o primadona.

Am incercat urmatoarele: 2 barbati si 1/2 – oribil; Seinfeld – nu-i genul meu, mi se pare prostesc; Friends – nope; Modern Family – un mare NU (si pacat de O’neil, il ador); Dexter – nope, violenta gratuita; Doctor Who – merge, sunt la al 4-lea episod si s-ar putea sa imi placa. How I met your mother – l-am inchis de la prima hahaiala din fundal. King of the hill – e ok, sunt la al 3-lea sezon, nu e genul de serial pe care sa-l vad de 2 ori

Vreau sa ma indragostesc de un film. Dragoste din aia pe viata si pe moarte, genul de dragoste care ma face sa nu-mi stea gandul decat la el. Altceva ce se mai poate vedea in lumea asta?

Stiu, stiu, s-a discutat si s-a rasdiscutat problema, si eu ma trezesc acum cam la spartul targului (si la “sfarsitul” crizei) sa o readuc in discutie. Dar vreau sa va povestesc experienta personala, ce greseli era sa fac si cum am avut bafta chioara sa nu le fac (pentru ca a fost pura bafta, nu ma pot lauda ca a fost analiza intelectuala din partea mea)

In 2007 aveam 23 de ani. La 23 de ani abia ai scapat din sistem, dupa ce te-a intretinut muma-ta (partial sau total) atatia ani, nu stii prea multe despre viata si despre chestii in general. Dupa 4 ani de stat in Bucuresti (2 ani cu chirie, 2 intr-un apartament cumparat de ai mei), am decis sa ma intorc inapoi in orasul natal (socandu-i pe multi care nu intelegeau cum de dau eu Bucurestiul pe provincie, in conditiile in care aveam unde sa stau si aveam caldura la fund). In orasul natal doream sa continui sa locuiesc cu partenerul, asa ca am inceput sa ne analizam variantele: stat cu parintii, chirie sau cumparat un apartament?

Statul cu parintii nu era o optiune pentru noi – tin foarte mult sa am regulile mele in casa mea, sa nu fiu obligata sa respect regulile altuia, am facut asta 18 ani si nu mi-a placut. Chiria la fel, nu era o optiune – cel putin asa consideram atunci, dupa experiente nasoale cu 3 proprietari diferiti (unul avea obiceiul sa intre in apartament cu cheia de rezerva la 11 noaptea, ca sa verifice daca nu i-am spart bibelourile cu pescari, va povestesc eu alta data de aventurile in sectorul ala).  Asa ca am inceput sa analizam ofertele imobiliare si sa ne interesam de oferta de credit. Cum din intreaga familie, eu eram cea mai apropiata de ideea de angajat (iubi si tata aveau firme), eu am castigat onoarea de a umbla cu dosarul de credit pe la banci, sa vad ce pica. Si de umblat am umblat. La doar 2 sau 3, ca m-am lamurit rapid care e faza.