Sunt femeia independenta si puternica, urasc barbatii, copiii si animalele. De fapt urasc pe toata lumea care nu e ca mine, dar daca as spune asta in gura mare as ramane si fara putinele cunostinte pe care le am si cu care fac periodic sedinte de pupat in cur printre strigaturi, grohaieli si diminutive de “faataaaaaaaaaa ce fanchi iti sta cu posetuuuuuuuuutaaaaaaaaa”

Pe barbati ii urasc pentru ca sunt porci si nu stiu sa ma aprecieze la adevarata mea valoare. Adevarata mea valoare e de 10.000 de euro pe luna pentru o partida de sex in care eu stau ca scandura, casc ochii in tavan si gem de placerea gandului la urmatoarea sedinta de sopping, castigata cu sudoarea fruntii.

Pe copii si pe animale le urasc pentru ca lasa excremente in urma. Nu stiu ce e cu ei, nu stiu sa se abtina sau cum? Toata lumea stie ca ale mele miros a trandafiri salbatici de guineea deci nu se pune problema ca EU sa ofensez pe cineva. A, si nu-mi plac pentru ca balesc. Si au par. Si uneori miros urat. Si fac mizerie. Eu macar am bunul simt sa nu fac nimic din toate astea. Mie nu-mi creste par prin locuri nepotrivite, la toaleta nu ma duc (toata lumea stie ca femeile independente si puternice nu se duc la toaleta), nu ragai si nu am gaze. Nu am nici muci, unghii incarnate, nu-mi miros picioarele si nu transpir. De ce nu poate toata lumea sa fie ca mine, asta nu pot eu sa pricep eu… Cred ca de nesimtiti ce sunt…

Sunt atat de interesanta si am atatea chestii misto de spus incat din cauza asta simt nevoia sa ma imbrac cat mai colorat si sa ies in evidenta cat mai mult prin hainele pe care le port. Ah, si tocmai pentru ca am de spus atatea chestii interesante, imi place sa port lucruri care zangane – de fapt cuvintele mele devin si mai interesante daca nimeni nu le aude din cauza zanganelelor de pe mine.

Ah, si am identitate. Da. Pot spune sincer ca “identitate” e cuvantul meu preferat. Aproape la fel de preferat ca “personalitate”. Nu ca as avea habar ce inseamna “identitate” in conditiile in care ma imbrac, ma port si alerg dupa aceleasi lucruri ca 99% din restul gagicilor de varsta mea. Dar suna misto (cuvantul adica), mai ales spus din varful buzitelor mele umflate pentru poza.

Vreau ca lumea sa ma aprecieze pentru mintea mea, sunt o biznis uman (sunt intr-o retea mlm care vinde ciunga contraceptiva), dar asta nu ma impiedica sa pozez in chiloti, pentru ca o femeie de afaceri puternica stie care ii sunt asseturile, si stie cum sa avanseze in afacerea ei. Nu vreau sa am copii niciodata (din motivele enumerate mai sus), dar asta nu inseamna ca ma duc sa-mi leg trompele, pentru ca nu se stie de unde sare iepurele si nimeresc peste un mos cu bani si cu inima slaba care are o nevoie acuta sa-si lege averea de un mostenitor. Bineinteles, toate astea nu inseamna ca sunt ipocrita, doamne fereste. Sunt doar biznis uman si gandesc practic.

Acum va pup tu, va las ca ma duc la moll, poate prind o masa gratis – chiar si femeile independente si puternice trebuie sa manance, de preferat pe banii altora!

Sursa Imagine

Continuare de aici

Intamplarea nr. 1 (a unei prietene)

Cunosc o femeie care s-a chinuit mult timp sa faca copii. Nimeni nu-i spunea de ce nu putea sa faca, toti doctorii ii spuneau “lasa ca esti tanara, mai incearca” si totusi evenimentul nu se intampla. Cand omul ajunge la disperare nu e bine. In primul rand pentru ca iti blocheaza logica, si fara logica in buzunar te poti duce sa pasti iarba. Asa ca femeia disperata s-a dus in cele din urma la biserica sa se spovedeasca. Si cand i-a venit randul, si-a spus pacatele, si-a spus si problemele, iar preotul a intrebat-o de cat timp nu s-a mai spovedit. Femeia, deh, ca la spovedanie, i-a spus adevarul: nu se mai spovedise de 10 ani. Dupa ce a auzit ca timp de 10 ani a fost privat de pomana cuvenita la fiecare impartasanie (minim 50 lei x 2 ori pe an), popa a anuntat-o ca din cauza asta nu i-a dat dumnezeul lui copii (iote asa, de-a dracului), si ca tot din cauza asta va trebui sa se mai chinuie inca 10 ani pentru a face un copil. Femeia a plecat daramata din biserica. I-a jurat lui dumnezeu ca o sa faca orice numai sa o ierte. A picat in depresie si cateva zile n-am putut vorbi cu ea, telefoane inchise, tot tacamul. Numai ca dupa alte cateva zile a aflat o chestie. A aflat ca in timp ce era ingenuncheata la spovedania aia pacatoasa, in timp ce popaul ii insira verzi si uscate de cat de pacatoasa e ea si de cum o pedepseste dumnezeu timp de 10 ani, in timpul ala in ea crestea o minune. Da, era insarcinata, si inca de multisor (dar avand menstruatia neregulata si neputand avea copii atata timp, nu s-a gandit la asta). De fapt ramasese insarcinata cu 3 saptamani inaintea spovedaniei cu pricina. Acum are un baiet gras si sanatos.

Din ciclul “cum (nu) se adapteaza sistemul de invatamant vremurilor noastre” astazi tratam subiectul “cum sa ne folosim de corpul nostru de femei”. Motivul pentru care tratam acest subiect este nervul crescut al autoarei (moa) cu privire la cele care isi spun ca sunt femei, se coafeaza ca niste femei, se poarta ca niste femei, dar totusi inca sunt absolut convinse ca bebelusii sunt adusi de barza.

Cu tot curentul asta cu feminismul, cu toata deschiderea spre nou din ultimele decenii, cu toata abundenta de informatii la care avem acces, fie pe internet, fie pana si la standul de ziare, exista in continuare o MULTIME de femei carora le este rusine de propria lor feminitate, de atributele fizice care le fac sa fie femei.

Spre deosebire de ce crede toata lumea cand vine vorba de subiectul asta, o viata nu e chiar asa usor de ratat. O viata de om e destul de lunga (minim 70-80 de ani) si de complexa, iar ratarea ei e o adevarata arta. De fapt omul obisnuit ca mine si ca tine s-ar putea sa nu ajunga niciodata la performanta asta. A-ti rata viata cere determinare si perseverenta. Nu poti sa o comiti o singura data si gata, sa spui ca ai ajuns la performanta de a-ti rata viata. Din cauza asta m-am gandit sa pun la cale un mic ghid practic pentru cei care s-au saturat de atatea succesuri (!) si vor sa atinga nirvana ratarii:

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.

Asta nu e genul meu de post si nu e genul meu de gandire! De obicei eu ador cauzele pierdute. Nu imi place sa merg cu valul, am o samanta de ghita contra in mine iar intr-un schimb de idei rolul meu este de avocatul diavolului. Asa ca va dati seama cat de putin imi place titlul postului astuia. Sunt sigura ca, daca il citesc maine, continutul o sa-mi placa si mai putin decat titlul. Chestia cu plecatul e la moda printre capsunari si gigoloi italieni, iar acestea nu sunt niste persoane cu care as vrea sa fiu asociata. Dar asta e, trebuie sa o spun, trebuie sa scot gandurile astea din mine si sa le eliberez in salbaticie, poate da Domnul si ma contrazice cineva prin comentarii si reusesc sa imi schimb parerea. As vrea sa imi schimb parerea. Si ma apuca tristetea cand ma gandesc ca nu sunt prea multe sanse.