Spre deosebire de ce crede toata lumea cand vine vorba de subiectul asta, o viata nu e chiar asa usor de ratat. O viata de om e destul de lunga (minim 70-80 de ani) si de complexa, iar ratarea ei e o adevarata arta. De fapt omul obisnuit ca mine si ca tine s-ar putea sa nu ajunga niciodata la performanta asta. A-ti rata viata cere determinare si perseverenta. Nu poti sa o comiti o singura data si gata, sa spui ca ai ajuns la performanta de a-ti rata viata. Din cauza asta m-am gandit sa pun la cale un mic ghid practic pentru cei care s-au saturat de atatea succesuri (!) si vor sa atinga nirvana ratarii:

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.

Da, am vazut filmul. Nu, nu l-am vazut la cinematograf si chiar ma bucur ca as fi regretat banii pentru bilet. Nu, nu m-a impresionat, nici macar nu pot spune ca mi-a placut. A fost un film prost, mi-a amintit de povestile cu padurea fermecata de cand eram mica. Numai ca pe alea le savuram la 5 ani, acum la 25 parca lipseste ceva…

Bre, sunt in proces de mutare cu trupu si cu sufletu pe alte meleaguri. Aveti rabdare cocoseii mosului ca scrie baba…

Ce…numai bucurestenii sa aiba?

Stiti de ce am publicat mai mult pe blog in ultimele zile?

Pentru ca am mai mult timp liber

Stiti de ce am mai mult timp liber?

De 6 luni lucrez la un proiect personal: mica mea afacere pe internet, visul meu, copilul meu, caruia ii dedic intre 3 si 20 (cel mai mult) ore pe zi. Fara un sef, fara angajati, fara colaboratori, doar eu cu ideile si cu priceperile mele. Acum am o dilema: totul este gata. Programare, design, marketing, comunicate de presa, totul totul, nu mai am ce sa-i fac. Este 100% pregatita de lansare. De fapt am depasit termenul de lansare cu o saptamana. Iar eu de 2 zile stau si citesc presa, scriu pe blog, imi fac curat in dulapuri, “cant” (=zdranganesc) la pian si fac prajituri. Pana si reviste de femei am inceput sa citesc. De ce? Ca sa ma pacalesc. Sa ma pacalesc ca mai am ceva de facut la site, desi el e terminat. Pentru ca mi-e frica sa-l lansez. Ce se intampla daca nu merge? Ce se intampla daca merge prea bine? Ce se va intampla daca toata lumea ma va uri? Ce se va intampla daca nu voi face fata numarului de clienti? Stilul meu de viata se va modifica cu siguranta. 6 luni am avut la ce sa visez, de ce sa ma agat, am avut in fata ochilor obiectivul asta, sa ma vad cu site-ul terminat si functional. Si acum, cand am ajuns acolo, m-a luat frica.

Maine dimineata la ora 9 il lansez. Fie ce-o fi. Inchide ochii si sari!