Băi, stand by, adica in traducere libera “stați așe” ca am o gramada sa va povestesc de cand nu ne-am mai “vazut”. De biserici de paste, de functionari publici, de pitzipoance de dorobanti (da, am venit in romania, abia astept sa plec inapoi). Vine vine, in curand, sa-mi adun oleaca ideile astea, ca ele, ca si mine, sunt imprastiate peste tot zilele astea…

Spre deosebire de ce crede toata lumea cand vine vorba de subiectul asta, o viata nu e chiar asa usor de ratat. O viata de om e destul de lunga (minim 70-80 de ani) si de complexa, iar ratarea ei e o adevarata arta. De fapt omul obisnuit ca mine si ca tine s-ar putea sa nu ajunga niciodata la performanta asta. A-ti rata viata cere determinare si perseverenta. Nu poti sa o comiti o singura data si gata, sa spui ca ai ajuns la performanta de a-ti rata viata. Din cauza asta m-am gandit sa pun la cale un mic ghid practic pentru cei care s-au saturat de atatea succesuri (!) si vor sa atinga nirvana ratarii:

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.

Da, am vazut filmul. Nu, nu l-am vazut la cinematograf si chiar ma bucur ca as fi regretat banii pentru bilet. Nu, nu m-a impresionat, nici macar nu pot spune ca mi-a placut. A fost un film prost, mi-a amintit de povestile cu padurea fermecata de cand eram mica. Numai ca pe alea le savuram la 5 ani, acum la 25 parca lipseste ceva…

Bre, sunt in proces de mutare cu trupu si cu sufletu pe alte meleaguri. Aveti rabdare cocoseii mosului ca scrie baba…

Ce…numai bucurestenii sa aiba?