Azi am vazut o faza unica si sunt absolut sigura ca e ultima data in viata mea cand vad asa ceva: o caruta incarcata cu fan, pe un drum de tara, copii care alergau dupa caruta ca sa calareasca parul ala care iese din spatele carutei si carutasul care ii alerga cu biciul  pe copchii, ca sa ii impiedice sa se aseze acolo. Era exact ca intr-o poveste de Creanga sau ca intr-un tablou de Grigorescu. Era exact cum faceam noi cand eram mici si cum nu o sa mai faca pustii viitorului.

Stiam ca e ultima data cand am vad asa ceva, e ca si cum as fi vazut o femeie cu fusul in brate in epoca industriei textile performante. Am stat vreo 10 minute si m-am uitat la ei incercand sa memorez fiecare amanunt si fiecare senzatie a mea in timp ce priveam imaginea.

Cum ar fi daca, pentru fiecare scena din viata noastra, am sti cand se intampla ultima data? Cum ar fi daca, atunci cand vedem un prieten pentru ultima data, am sti ca urmeaza o mare cearta si ca asta e ultimul moment de liniste si de apropiere pe care il avem cu acel prieten? Cum ar fi ca, atunci cand vizitam un oras strain, sa stim ca nu o sa ne mai intoarcem acolo toata viata?

Am pretui mai mult viata daca am sti cand e ultima data cand se intampla ceva? Am incerca sa retinem fiecare senzatie si fiecare amanunt? Eu cred ca da. Dar din pacate nu ne este dat sa stim. Asa ca in contextul asta, parca capata un sens si concluzia cliseica “pretuieste fiecare moment ca si cum ar fi ultimul”

• Tweet