Eu sunt o fire foarte practica, asta pentru ca am observat ca idealistii mor de foame. Drept urmare eu prefer grajdul pana cand am bani de casa noua.

Eu ca persoana vin de undeva. De la tata si de la mama. Care si ei vin de undeva, de la mamele si tatii lor. Care si mamele si tatii lor vin de undeva. Acum cativa ani am avut rabdarea de a-mi construi propriul arbore genealogic, mergand pana la a 5-a generatie in urma (mai mult de atat nimeni din familia mea existenta nu cunoaste). E uimitor sa vezi cum din 2 oameni care s-au iubit acum 100 si ceva de ani a iesit o armata de alti oameni. E uimitor sa ma gandesc ca daca voi trai 500 de ani voi ajunge sa imi cunosc suficienti urmasi astfel incat sa populez o mica tara. Dar oricat ne-am incrucisa, oricate generatii or sa vina si dupa mine, toate generatiile astea o sa poarte in ele sangele celor 2 oameni, stra-stra-stra-stra bunicii mei, de la care a pornit arborele meu genealogic.

In legatura cu moartea asta exista 2 variante: ori e prea bine dupa, de nimeni nu a vrut sa se intoarca inapoi sa ne povesteasca, ori nu e nimic, e pauza, blackness, 0 total (din motivul asta niciodata nu am prea crezut povestile cu bau-bau si cu iadul). Nu avem de unde sa stim, dar cu siguranta vom “afla”. Bunicii si stra-bunicii mei sunt morti. Dar oricat de morti ar fi ei, nu au murit cu adevarat, pentru ca sangele lor, materia lor vie traieste in mine, si asta reprezinta o imensa consolare atunci cand ma apuca dorul de ei. In mine e sangele tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut, din familia mea. Iar cand o sa am copii o sa recunosc in ei toate trasaturile fizice si de caracter ale bunicilor si stra-bunicilor lor.

Deci da, pot spune si eu ca vreau copii pentru ca iubesc viata. Si pentru ca ma iubesc pe mine cu tot ce reprezint eu. Si pentru ca imi iubesc parintii si pentru ca mi-am iubit bunicii si stra-bunicii, si vreau ca, prin intermediul copiilor mei, bunicii si strabunicii mei sa fie nemuritori.

Iar pentru cine declara sus si tare ca nu isi doreste urmasi, mie mi se pare ca face ceva in capul tuturor oamenilor dinaintea lor, toti cei care s-au chinuit sa-i creasca si sa le creasca parintii si bunicii. Practic un singur om ia hotararea sa-i omoare fizic si spiritual pe toti cei care au existat inaintea lui. Iar asta e rau.

Bai, numai eu sunt in stare sa imi petrec 4 ore intr-o biblioteca nemteasca si tot sa reusesc sa plec acasa cu 8 carti pe care o sa le citesc cu translatoru in fata si de care sunt sigura ca o sa ma buseasca plansul de nervi ca nu le inteleg in totalitate:)))) Da, obiectul fetisului meu este (si aproape ca mi-e rusine sa-l scriu) cartea. A nu se intelege din asta ca citesc mult, nope, probabil ca as putea maxim sa fiu incadrata la un citit mediu, din ce imi spune goodreads am dat gata doar 26 de carti anul asta. Probabil ca sunt singura persoana din lumea asta care petrece 4 ore pentru a citi zeci de review-uri pentru a alege o singura carte, pe care o poate citi tot in 4 ore. Si inca acu am mai imbatranit! Cand eram mica eram de groaza! Citeam cate 3 carti in acelasi timp (nu in acelasi moment, lol), de ajunsesera adultii sa fie ingrijorati ca sufar de vreo boala de concentrare. Am consumat munti de baterii citind noaptea cu lanterna, pentru ca trebuia sa ma culc la ora fixa. Tot cand eram mica, am primit interdictie sa intru in baie cu vreo carte, ca era sigur ca nu mai ieseam 5 ore ))

Acum sunt mult mai selectiva. Nu pot sa citesc carti triste, carti cu mult sange sau carti cu care nu ma identific. In ultimii ani am inceput sa nu mai pot citi carti straine traduse in romaneste, din cauza traducerilor extrem de proaste. La fel ca si cu filmele, trebuie sa iubesc o carte. Din cauza asta, in general, majoritatea cartilor pe care le citesc primesc din partea mea rating 5/5 . Daca nu imi place o carte, de obicei ma opresc dupa primele 50-100 de pagini – viata e prea scurta si in lume sunt prea multe carti ca sa-ti pierzi timpul cu una care nu te iubeste si pe care n-o iubesti.

Asa ca daca aveti cont pe goodreads.com (echivalentul lui facebook pentru iubitorii de carti) adaugati-ma si pe mine, lasati-ma sa vad ce carti mai cititi si ce carti v-au schimbat viata. Promit sa nu-mi mai pierd 4 ore, dar nu pot renunta la voyeurismul asta spiritual (ca cuvantu ‘telectual ma enerveaza).

Am incercat urmatoarele: 2 barbati si 1/2 – oribil; Seinfeld – nu-i genul meu, mi se pare prostesc; Friends – nope; Modern Family – un mare NU (si pacat de O’neil, il ador); Dexter – nope, violenta gratuita; Doctor Who – merge, sunt la al 4-lea episod si s-ar putea sa imi placa. How I met your mother – l-am inchis de la prima hahaiala din fundal. King of the hill – e ok, sunt la al 3-lea sezon, nu e genul de serial pe care sa-l vad de 2 ori

Vreau sa ma indragostesc de un film. Dragoste din aia pe viata si pe moarte, genul de dragoste care ma face sa nu-mi stea gandul decat la el. Altceva ce se mai poate vedea in lumea asta?

In 2007 aveam 23 de ani. La 23 de ani abia ai scapat din sistem, dupa ce te-a intretinut muma-ta (partial sau total) atatia ani, nu stii prea multe despre viata si despre chestii in general. Dupa 4 ani de stat in Bucuresti (2 ani cu chirie, 2 intr-un apartament cumparat de ai mei), am decis sa ma intorc inapoi in orasul natal (socandu-i pe multi care nu intelegeau cum de dau eu Bucurestiul pe provincie, in conditiile in care aveam unde sa stau si aveam caldura la fund). In orasul natal doream sa continui sa locuiesc cu partenerul, asa ca am inceput sa ne analizam variantele: stat cu parintii, chirie sau cumparat un apartament?

Statul cu parintii nu era o optiune pentru noi – tin foarte mult sa am regulile mele in casa mea, sa nu fiu obligata sa respect regulile altuia, am facut asta 18 ani si nu mi-a placut. Chiria la fel, nu era o optiune – cel putin asa consideram atunci, dupa experiente nasoale cu 3 proprietari diferiti (unul avea obiceiul sa intre in apartament cu cheia de rezerva la 11 noaptea, ca sa verifice daca nu i-am spart bibelourile cu pescari, va povestesc eu alta data de aventurile in sectorul ala).  Asa ca am inceput sa analizam ofertele imobiliare si sa ne interesam de oferta de credit. Cum din intreaga familie, eu eram cea mai apropiata de ideea de angajat (iubi si tata aveau firme), eu am castigat onoarea de a umbla cu dosarul de credit pe la banci, sa vad ce pica. Si de umblat am umblat. La doar 2 sau 3, ca m-am lamurit rapid care e faza.

Asa ca la 23 de ani am avut INCREDIBILUL noroc de a fi refuzata la credit imobiliar de toate bancile la care am aplicat. Pe motiv ca lucram pe colaborare pentru firme mici (inceputul freelancingului) deci nu eram angajata in sensul in care voiau ei sa fiu (adica pe salariu de 100 de milioane la firma cu minim 500 de angajati). Acum, daca as sti numele femeilor care m-au refuzat la credit, pe cuvant ca m-as duce sa le duc cate un tort si sa le multumesc. Ametesc cand ma gandesc ca la 23 de ani eu voiam sa ma bag la credit pe 30 de ani si astfel sa-mi impusc din start viata inainte de a o incepe. Refuzandu-mi acel credit, practic banca mi-a facut cel mai mare bine pe care mi-l facuse cineva pana in momentul respectiv, chiar daca a fost un bine facut cu forta. M-a obligat sa analizez lucrurile si sa iau niste decizii. Si decizia a fost ca, impreuna cu partenerul meu de viata sa ne luam un apartament in limita a ceea ce ne puteam permite. Adica nu de 100 de mp. Nu in Bucuresti. Nu cu priveliste. Ne-am luat apartament cu ce aveam in momentul respectiv si cu ce am mai reusit sa adunam. Am discutat impreuna, am facut adunarea conturilor, am strans din buci 3 ani si ne-am luat ultimul jeg de apartament pe care l-am renovat si l-am facut singurei. Si acum, la 27 de ani, sunt libera, nu depind de rate sau de banci, calatoresc prin lume si stau (cu chirie) oriunde vrea muschiu personal. Daca imi pierd jobul e ok, am unde sa ma intorc, am un acoperis deasupra capului, nu mi-e frig si nu ma ploua. Daca imi pierd jobul nu exista nici o presiune, pentru ca nu exista banca sa ma dea afara din casa. Atata timp cat am rezerva deoparte ca sa pot manca in fiecare zi, pot sa fac si pauza de munca de 1 an – doar ideea asta si face minuni pentru motivatia de a munci.

Ca sa ne luam acel apartament am trecut prin niste chestii relativ dure, pe care cunostintele noastre nici nu le-ar putea imagina. 3 ani nu mi-am luat nici o bucata de toala de placere – imi luam o bluza numai cand ce aveam pe mine era zdrente. Nu am iesit “in oras”, nu am avut vacante, nu am plecat in calatorii. Prieteni si rude cu apartamente cumparate de mamici si tatici ma criticau ca nu-mi traiesc viata. O gagica care toata viata a trait pe banii altora chiar incepuse sa ma invete ca ar trebui sa mananc mai putin ca sa-mi permit sa imi iau haine frumoase si ca sa-mi traiesc viata cu adevarat, cum facea ea.

Toate astea au avut o parte buna si o parte proasta. Partea buna e ca ne-am invatat foarte minimalisti. Si in momentul de fata dulapul meu de iarna contine fix 3 plovere, un blug gros, 2 perechi de strampi si o pereche de bocanci. Partea proasta e ca ne-am indepartat de toti prietenii care si in momentul de fata traiesc in mentalitatea aia clasica “termin facultatea, ma bag la credit pe 30 de ani, fac copii si dupa aia ma rog la dumnezeu sa nu ma dea sefu afara”. Partea buna e ca acum ne integram ca unsi in mentalitatea nemteasca. Partea proasta e ca nu o sa cunoastem niciodata satisfactia de a spune “am salariu de 3000 de lei, dar m-am bagat la rate de 2700 de lei, pe 30 de ani, ca sa moara dushmanii de ciuda”.. – a, stai ca asta tot parte buna e

Asa cum casa e construita din caramida, si viata e facuta din timp. Nu din bani, nu din prieteni, nu din fericire, nu din “moartea dushmanilor”, astea sunt secundare. Incepem sa murim din momentul in care ne nastem (“Aztec“), si desi agonia asta a ajuns sa fie decent de lunga riscam sa treaca pe langa noi si sa ne trezim la batranete ca ne intrebam “da io ce-am facut in viata asta”. 30 de ani e mult, mult timp. Daca ar fi sa continui analogia cu casa, 30 de ani inseamna intreaga fundatie (pentru ca e vorba de cei mai buni 30 de ani ai tai, tineretea). Majoritatea oamenilor nu stiu sa raspunda la intrebarea “ce planuri ai pentru urmatorii 2 ani”. Majoritatea dintre noi nu stim daca in 10 de ani o sa fim in continuare cu partenerul actual. Cu toate astea ne grabim sa semnam actul de casatorie cu o banca, act prin care ne vindem o buna bucata din viata pentru a primi la schimb 4 pereti nenorociti.

Asa ca, la clasica problema “inchiriat vs rate”  imi permit sa propun o a 3-a varianta: ia-ti casa atunci cand ai bani de ea. Ia-ti casa in limita banilor de care dispui. Decizia de a-ti lua o casa nu trebuie sa tina cont de “ce spun prietenii” sau de “ce au facut vecinii”, pentru ca nici prietenii nici vecinii nu te scot din rahat daca se intampla sa te afunzi. Nu e deloc o afacere sa-ti iei apartament de 100 de mp in buricul targului, si cu vedere la lac daca pentru asta trebuie sa fii sclav 30 de ani. Pentru ca da, esti sclav. Pentru bani iti vinzi o mare parte din puterea personala de decizie.  Daca totusi e musai sa iti iei casa pe credit, nu-ti face creditul pe 30 de ani. Fa-ti pe o perioada scurta, 5 ani de exemplu. Da, trebuie sa dai avansul mai mare, da se poate ca ratele sa-ti fie mai mari. Dar reduci la minim timpul in care esti sclav.

Flexibilitatea si independenta sunt singurele atribute la care nu as putea sa renunt niciodata. Flexibilitatea de a visa, si de a spera ca in 30 de ani o sa locuiesc pe Marte. Independenta de a face orice, oricand, oricum, de a sti ca daca decid sa ma fac explorator polar cand cresc mare, pot sa fac asta pentru ca nu am legata de picior o piatra de moara cu data de expirare peste 30 de ani. Nu as putea sa imi pastrez flexibilitatea si independenta daca as sti ca altcineva imi este stapan.

sursa imagine

Sexy, huh? Ar fi, doar ca respectivii sunt barbatii “moderni”, cei pe care toate revistele ii numesc admirativ “metrosexuali”. “Cocote” e numele de cod pe care eu il am pentru acest gen de oameni cu deficienta de testosteron si cu mult, mult prea mult timp liber.

Bai frate, cum sa pupi asa ceva? Cum sa pupi un barbat care se imbraca si se poarta ca o femeie? Care se teme de gandaci si de soareci si care cheama instalatorul (!) sa repare o priza in casa? Adica chiar inteleg tendintele homosexuale si nu le judec, dar tu ca femeie hetero declarata cum poti sa primesti in campul tau o energie atat de asemanatoare cu a ta?

E OK ca pan la urma nimeni nu are dreptul sa dicteze nimanui cu ce sa se imbrace sau cum sa se poarte. Doar ca am o dilema: nu inteleg ce fel de femeie ar putea fi atrasa de un astfel de specimen. Sa te lupti cu el pentru oglinda? Sa il consolezi tu pe el la filmele triste????? Sa aiba mai multe perechi de pantofi decat ai tu???

Poate sunt eu putin prea traditionala sau poate am avut prea multe exemple masculine in familie de mi-am format o idee clara despre cum trebuie sa fie un barbat. Dar mie imi plac barbatii clasici, putin neglijenti, cu barba crescuta putin, care isi ingrijesc locurile esentiale, dar isi pastreaza pieptul si picioarele paroase, asa cum i-a lasat Sfanta Energie Universala Cu alte cuvinte, daca eu sunt Yin-ul, imi trebuie ca el sa fie Yang-ul, daca mie mi-e frica de tunete, imi trebuie sa vina el si sa ma ia in brate si sa-mi spuna ca totul o sa fie bine. Eu sunt femeie si imi place sa fiu femeie – dar nu ma pot vedea ca femeie decat intr-o lume a barbatilor. Niste barbati care au nevoie de mine sa-i echilibrez si de care am nevoie sa ma echilibreze. E simbioza perfecta!

Deci tu ce gen esti? Daca Bruce Willis si David Beckham te-ar cere amandoi in acelasi timp in oras, cu cine te-ai duce? (Si intrebarea e valabila si pt baieti)

(sursa poza)

P.S. Si apropos de poza – acum cica sunt la moda ceea ce se numeste “mantyhose” – adica ciorapi pentru barbati. Si nu de oricare ciorapi, ci cu modele (dati o cautare pe google)! Bleah?

Vi-l prezint pe Mecuro B Cotto, cel mai tare fotograf de nuduri pe care l-am vazut (si am vazut destui, ca mai nou pasiunea familiei e fotografia)

[Show as slideshow]

Restul fotografiilor (si sunt o gramada) pot fi vazute pe Site-ul Mercuro B Cotto si Facebook-ul Mercuro B Cotto

Si atunci, intreb eu asa ca un copil nevinovat ce sunt, ce rost mai au injuriile pe care toti le scuipa si la tv, si in ziare si pe bloguri?

Una este ca Huidu a gresit si trebuie sa plateasca. Da, asa e, trebuie sa plateasca, asta e viata. In acelasi fel trebuia sa plateasca si Pauneasca. Nimeni nu-l tine in brate, nimeni nu-l apara, nimeni nu-i aplica tratament diferentiat. Dar cu totul altceva (cu totul adica de pe alta planeta) e felul in care e manjit cu rahat. Va simtiti justitiari? Ce-ar fi sa va indreptati justitiarismul (si) spre un caz nobil? Gen un copil care a murit dintr-o culpa medicala.  In cazurile astea nu am vazut pe nimeni sa se dea cu fundu de pamant si sa ceara dreptate.  Bineinteles, medicul care a omorat copilul nu aparea la tv facand misto de prostia umana, deci nu v-a dat ocazia sa va simtiti vizati. Norocul lui.

Articol 1, Articol 2, Articol 3, Articol 4. Asta asa, ca sa aiba justitiarii inspiratie.

Dar acum vine rândul unui alt “curent” care ne ține (pe noi ca femei) cu ciubota pe gât. E puțin mai ascuns și vine livrat într-un ambalaj mai frumos decât religia, și din cauza asta puțina lume poate să-l identifice și să-l denunțe.

Să vă spun o poveste: ieri am hotârat eu, din senin, sa-mi dedic câteva ore pentru mine. Pentru că merit, așa spune l’oreal. Drept urmare m-am vopsit, mi-am făcut măști și mi-am cioplit cele 20 de unghii. 4 ore.

Apo,i acum 2 saptamâni, am fost la cumpărături, că nu mai am țoale de toamnă. Am umblat în centrul comercial al orășelului jumătate de zi pentru o pereche de botine, fo’ 3 bluze și o geacă. 6 ore. Și credeti-ma ca nu-i o suprafata mare de acoperit, cam cat e un mall din Bucuresti.  Așteptat la cabine de probă, străpuns aglomerație, căutat țoale, toate astea se adună și uite așa am ieșit cu 6 ore în minus. Din viața mea personală.

Și stăteam eu așa și analizam: dacă pe mine ma dor alea 6 ore, cam cât petrece o femeie “normală” în fiecare lună pe chestii din astea? Eu nu mă machiez zilnic pentru că chiar îmi place de pielea mea, nu mă duc la “salon” – că-s mațe groase, un depilat și o vopseală pot să-mi fac și eu acasă, iar de păr coafat n-am nevoie decât o dată la 3 ani. Nu mă duc la masaj, nu îmi pun unghii false și nu mă dau cu zeci de creme – drept pentru care la 27 de ani arăt de 17, deci e ok, continuăm în ritmul ăsta.

Dar ce face o femeie considerată “normală” (eu sunt considerată “ciudată”). Păi o femeie “normală” are nevoie de minim 3 ore pe zi pentru chestiile noastre feminine: machiat, demachiat, făcut păr, făcut unghii, dat cu creme. O femeie “normală” se duce la shopping și pierde minim 6 ore pe lună (o aproximare) pentru chestia asta. O femeie normală se duce la coafor minim o dată pe lună (tot aproximare, cunosc gagici care se duc o dată pe saptamană) unde mai lasa încă minim 3 ore. Pai dacă facem un calcul mic rezultă 3×30 + 6 + 3 = 99 de ore pe lună, hai sa aproximam la 100. Mai fetelor! 100 de ore pe lună petrecute “pentru că merităm”, “ca să ne simțim femei”, “ca să ne placă” și pentru alte motive pe care ni le bagă publicitatea pe gât!!!!!

Păi în condițiile astea, cum de ne plângem noi că “barbații au salarii mai mari decat femeile”, că pentru barbați sunt disponibile joburi mai bune, mai frumoase și mai performante decât pentru femei și că în general bărbații au mai multe șanse în viață decât noi????  În astea 100 de ore, un bărbat care vrea să reușească în viață (nu cel din specia ¨legumă de canapea¨) – citește o carte, participă la un curs, experimentează ceva nou sau face bungee jumping! Adică ceva ce-l ajută mai mult în viața decât ne ajută pe noi aplicarea unghiilor false.

O realitate tristă: NICI O femeie de succes (dintre cele pe care le cunosc eu, fie personal, fie din observații) nu are obsesia “păpușii zugrăvite”. De fapt nu am auzit de nici măcar o singură femeie care să fi realizat ceva în viață și care să pună preț pe lucrușoarele cu care femeile obișnuite își omoară timpul în fiecare zi.

Acum hai să vorbim și de bani. Ultima dată când am fost la coafor, acum vreo 2 ani, am lăsat 150 de lei pe tuns, vopsit și coafat. Google spune că unghiile false simple costă 150 de lei iar o manichiură + pedichiură simplă costă înca 100. Nu mai povestesc de solar, masaj, gâdilat în fund și lustruit coarnele. Și nu poți spune că saloanele duc lipsă de clienți, că cel puțin în ultimii ani au apărut ca ciupercile după ploaie.

Da, știu că bărbații dedică și ei niște ore pentru îngrijire. Dar nu mă refer la intreținerea igienei – spălat pe dinți/duș/bărbierit /depilat  - că asta sunt cam normale, gen condițiile minime ca să nu devenim plantații de păduchi. Ma refer la toate chestiile pe care noi, ca femei, le facem în plus. În plus adică degeaba. Adică pentru că o revistă ne promite tinerețea veșnică dacă le facem.

Nu zic că nu sunt și meserii în care e musai să arăți ca o păpușă zugrăvită – modelling, curvă profesionistă, etc. Nu zic ca nu sunt situații în care trebuie să parcurgi și kilometrul ăla în plus (go the extra mile, pentru engleji). Dar majoritatea femeilor fac lucrurile astea în fiecare zi – acum câteva luni mă miram cum băncile au devenit podiumuri de modă și cum toate vânzătoarele se machiază și se aranjează de parcă în fiecare zi e nuntă.

Si acum va intreb pe voi: unde se opreste îngrijirea și începe exagerarea? Sunt necesare toate chestiile artificiale pe care femeile și le aplică sau e doar un mod de a ne simti ocupate și productive?

Si ca sa am martori, să vedeți ce m-am rupt cu protestul, vă pun și cateva poze!

[Show as slideshow]

12►