Eu aveam fix 5 ani si 8 luni la revolutie. Nu imi amintesc mare lucru din comunism. Imi amintesc de frustrarea imensa generata de cele 10 minute de desene animate saptamanale, care nici macar nu aveau o linie narativa coerenta, erau doar niste personaje care se miscau pe ecran. Imi amintesc de nervii pe care ii aveam cand trebuia sa ma trezesc cu bunica la 6 dimineata ca sa stam la cozi la lapte, pentru ca eram mica si nu ma putea lasa acasa singura.

Şcoala ar trebui să te pregătească pentru viaţă – adică sa te înveţe niste lucruri de care chiar sa te foloseşti pe parcursul pe parcursul vieţii. Din păcate, sistemul (nostru?) de învăţământ e total depăşit din acest punct de vedere. An de an, sub privirile noastre şi cu binecuvantarea diferiţilor miniştri ai educaţiei, şcoala se îndepărtează din ce în ce mai mult de nevoile reale ale societatii, de ceea ce îi trebuie unui om ca să beneficieze de un start bun în viaţă. Foarte multe materii sunt ţinute doar pentru a oferi un loc de muncă unor oameni care nu sunt capabili sa facă altceva. Din restul materiilor care ar putea fi folositoare se face o mare varză. Programe prea incarcate, teorie prea multa şi practica 0, aprofundări care nu işi au rostul într-un ciclu de învăţământ preuniversitar.

Exista nişte cerinţe de bază, o minimă cultură generală fără de care nu ai putea nici să ieşi din casă. Sunt de acord ca trebuie sa ştii să citeşti, să scrii şi să socoteşti. Sunt de acord şi că trebuie să ştii cum este alcătuit corpul uman şi că fulgerul nu este pedeapsa trimisa de vreun zeu pe pământ, ci este un fenomen fizic. Problemele cu aceste materii “clasice” apar atunci cand se intra prea mult in detalii. Una e sa inveti evenimentele importante din istoria universala si romaneasca, alta e sa dai teza din arborele genealogic al lui Mihai Viteazul.

Deşi poate părea o banalitate pentru mulţi, aceasta este o hotărâre destul de dramatică pentru mine, pentru că este împotriva naturii mele. Să mă explic: din cauza meseriei, a personalităţii mele sau a experienţelor prin care am trecut tind să fiu mai optimistă decat restul populatiei. Unii ar zice chiar ca sunt chiar prosteşte de optimistă.

Când, în clasa a 12-a m-am hotărât să îmi schimb brusc domeniul şi, de la un liceu de mate-info am vrut sa dau la o facultate de umane, profesoara mea de filosofie (materie pe care trebuia să o învăţ în 3 luni ca să intru la facultate) m-a anunţat că am o şansă la 1000 să reuşesc. Credeţi că m-am supărat pe ea? Am ieşit în oraş şi am dat de băut, sărbătorind faptul că am o şansă (era o scena in “Tăntălăul şi Gogomanul, tot în genul ăsta)

Gata, m-am hotarat sa recunosc: tin cura de slabire. Ma trezesc in fiecare dimineata la 5 jumate si ma duc cu tata la alergat, cu bicicleta sau pe munte. La 8 mananc un bol de musli cu iaurt, la pranz salata, beau 2 litri de apa pe zi si numai sucuri naturale. Ei, mai gust din cand in cand si cate o ciocolata sau putina cola, ca doar suntem oameni, nu nazisti

Trec anii si Ana ajunge la facultate. Este o mare realizare pentru familia ei: nu oricine intra in vremurile astea la facultate, mai ales la concurs de dosare. Facultatea este o componenta foarte importanta a unei vieti ideale. Nu conteaza ca a intrat la o specializare care nu se mai cauta din vremea razesilor, important e ca are fata facultate. Iar de aici incepe viata adevarata.

Petreceri, bautura, barbati, femei, pe toate le incearca Ana. Ca doar o viata are, una ideala, si e important sa o traiasca. Si ce e mai frumos e ca toata lumea vrea sa o cunoasca pe Ana. Mai ales barbatii. Dar asta e logic, pentru ca Ana intotdeauna a fost o fata frumoasa si cu standarde inalte. Iar cine spune altceva, moare de invidie.