Murdara, urata, rautacioasa, birocratica. Ce, asteptati din partea mea un post cu “tara noastra cea mandra si frumoasa”? Pai hai s-o luam pe puncte, ca la scoala!

1. Taica-miu m-a avertizat sa nu ma sochez cand intru in tara, pentru ca romania e mai saraca decat acum un an. Asa ca nu m-am socat din cauza saraciei. Dar m-a socat mizeria. In scurta mea experienta de viata am invatat ca nu trebuie sa fii bogat ca sa fii curat si ordonat. Nu trebuie sa fii bogat ca sa iti strangi pungile de plastic si galetile de muraturi pe care le tii in geamul bucatariei tale din blocul comunist, sa te vada vecinii. Nu trebuie sa fii bogat ca sa te abtii sa faci din curtea casei tale groapa de gunoi, sau ca sa cauti o toaleta atunci cand te taie, in loc de a folosi primul colt de strada care iti iese in cale. De fapt, unii dintre cei mai saraci oameni pe care i-am cunoscut eu erau si cei mai curati. Pe vremuri, am intrat in case atat de saracacioase ca aveau pamant pe jos. Ei, pamantul ala stralucea de curatenie. Asta nu se mai intampla acum. Luam in brate “saracia” asta proverbiala a romanilor (“nu avem salarii ca in vest”, “guvernantii ne fura”, etc) si cu asta ne scuzam ca suntem unul dintre cele mai imputite popoare din europa. Romania este singurul loc din Europa asta unde, la fiecare dus iese negru din parul meu (si fara a fi vopsita). De ce? De praf! Nu poti sa mergi pe strada fara sa te izbeasca “parfumul” de transpiratie al vreunui roman verde, probabil prea sarac sa-si cumpere un sapun de 1 leu. Am vazut masini atat de inglodate de mizerie, incat probabil ca n-au mai fost spalate de cand au iesit din fabrica, acum minim 15 ani. Nu zic “hai sa vopsim blocurile alea mancate de rugina”, ca asta presupune evident bani. Dar cand, la rugina aia, tu adaugi si chilotii pusi la uscat la geam, in mijlocul orasului, deja nu mai tine de saracie ci de bun simt!

2. Si apropos de saracie! Am auzit de 100 de ori, din 50 de surse diferite, cat de saraca a ajuns romania. Dar realitatea “din teren” contrazice flagrant afirmatia facuta la bere. La un moment dat mi-am dat seama ca nu vorbim aceeasi limba. Mie cand imi spui “sarac”, eu ma gandesc la definitia din dictionar, si anume ” Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții”. Ei, oamenii care imi povestesc cat de sarac a ajuns romanul nu au in vedere definitia din dictionar, ci folosesc cuvantul “sarac” ca opus al cuvantului “risipitor”, fara sa se refere neaparat la “lipsa bunurilor materiale necesare vietii”. Pur si simplu, acum cativa ani, lumea era obisnuita sa faca o risipa grosolana. Acum cand risipa grosolana nu mai e posibila, au trecut la risipa medie, si se plang ca sunt saraci.

Nu, nu e victimizare inutila, e o realitate si o analiza “la rece”. E o chestie de care nu ai voie sa vorbesti in public, pentru ca egalitatea sexelor a adus cu sine si acest tabu. Pe de alta parte, oricat de egale sunt sexele astea, niste lucruri au ramas la fel cum au fost si acum 5000 de ani:

De ce e greu sa fii femeie?

1. Puterea fizica nu e de partea ta. Nu ai cum sa te dai dupa deget la faza asta: masa musculara a barbatilor e mai mare decat masa musculara a femeilor, punct. Da, putem comenta ca femeile sunt cu intuitia, cu vrajitoria, cu tasu, cu masa. Asa o fi, dar un adevar ramane clar: intr-o confruntare fizica directa, de obicei femeia e cea care pierde. Si asta ne aduce la punctul 2:

2. Ai nevoie sa-ti iei mai multe precautii decat un barbat. In stilul vestimentar, in alegerea orelor in care circuli pe strada, in alegerea locurilor in care te poti duce. O femeie in pantaloni scurti, la ora 2 noaptea in ferentari se poate trezi ca viziteaza locuri pe care intotdeauna si-a dorit sa le vada, cum ar fi Italia. Un barbat in pantaloni scurti la ora 2 noaptea in ferentari poate cel mult sa-si ia o bataie, asta daca nu se comporta cum trebuie.

3. Daca nu esti multi-tasking si nu esti un bun manager de proiecte , ai pus-o. Partea asta e foaaaarte controversata, si sunt sigura ca reprezentantele sexului meu o sa-mi sara in cap! Dar adevarul e ca o femeie are un program zilnic foarte complex. Majoritatea femeilor au o cariera, fac copii, au grija de ele, au grija de barbatul lor, sunt cele care administreaza banii si nutritia in familie. Da, barbatii ne ajuta, nu spun ca nu. Dar majoritatea deciziilor din categoriile astea iti revin tie, si asta poate fi o piatra de moara daca nu stii cum sa o administrezi. In plus, un barbat poate sa aiba chelie si burtica, si e ok, astea nu il definesc ca om. In schimb incearca sa ai chelie si burtica daca esti femeie – s-ar putea sa aduni dupa tine un grup de fani cu furci si coase care sa te fugareasca din oras

Citeam mai de mult la Arhi un post pe tema asta in care el zicea ca oamenii fac copii pentru ca iubesc viata. Si asta m-a facut sa ma gandesc bine de tot la motivul pentru care eu vreau copii. Asta si pentru ca in ultimul timp am discutii cu mai multi oameni care nu vor si nu pot sa inteleaga de ce eu vreau. Asa ca tineti-va bine de scaunele personale, urmeaza o filosofie moldoveneasca:

Eu ca persoana vin de undeva. De la tata si de la mama. Care si ei vin de undeva, de la mamele si tatii lor. Care si mamele si tatii lor vin de undeva. Acum cativa ani am avut rabdarea de a-mi construi propriul arbore genealogic, mergand pana la a 5-a generatie in urma (mai mult de atat nimeni din familia mea existenta nu cunoaste). E uimitor sa vezi cum din 2 oameni care s-au iubit acum 100 si ceva de ani a iesit o armata de alti oameni. E uimitor sa ma gandesc ca daca voi trai 500 de ani voi ajunge sa imi cunosc suficienti urmasi astfel incat sa populez o mica tara. Dar oricat ne-am incrucisa, oricate generatii or sa vina si dupa mine, toate generatiile astea o sa poarte in ele sangele celor 2 oameni, stra-stra-stra-stra bunicii mei, de la care a pornit arborele meu genealogic.

In legatura cu moartea asta exista 2 variante: ori e prea bine dupa, de nimeni nu a vrut sa se intoarca inapoi sa ne povesteasca, ori nu e nimic, e pauza, blackness, 0 total (din motivul asta niciodata nu am prea crezut povestile cu bau-bau si cu iadul). Nu avem de unde sa stim, dar cu siguranta vom “afla”. Bunicii si stra-bunicii mei sunt morti. Dar oricat de morti ar fi ei, nu au murit cu adevarat, pentru ca sangele lor, materia lor vie traieste in mine, si asta reprezinta o imensa consolare atunci cand ma apuca dorul de ei. In mine e sangele tuturor oamenilor pe care i-am cunoscut sau nu i-am cunoscut, din familia mea. Iar cand o sa am copii o sa recunosc in ei toate trasaturile fizice si de caracter ale bunicilor si stra-bunicilor lor.

Deci da, pot spune si eu ca vreau copii pentru ca iubesc viata. Si pentru ca ma iubesc pe mine cu tot ce reprezint eu. Si pentru ca imi iubesc parintii si pentru ca mi-am iubit bunicii si stra-bunicii, si vreau ca, prin intermediul copiilor mei, bunicii si strabunicii mei sa fie nemuritori.

Iar pentru cine declara sus si tare ca nu isi doreste urmasi, mie mi se pare ca face ceva in capul tuturor oamenilor dinaintea lor, toti cei care s-au chinuit sa-i creasca si sa le creasca parintii si bunicii. Practic un singur om ia hotararea sa-i omoare fizic si spiritual pe toti cei care au existat inaintea lui. Iar asta e rau.

Stiu, stiu, s-a discutat si s-a rasdiscutat problema, si eu ma trezesc acum cam la spartul targului (si la “sfarsitul” crizei) sa o readuc in discutie. Dar vreau sa va povestesc experienta personala, ce greseli era sa fac si cum am avut bafta chioara sa nu le fac (pentru ca a fost pura bafta, nu ma pot lauda ca a fost analiza intelectuala din partea mea)

In 2007 aveam 23 de ani. La 23 de ani abia ai scapat din sistem, dupa ce te-a intretinut muma-ta (partial sau total) atatia ani, nu stii prea multe despre viata si despre chestii in general. Dupa 4 ani de stat in Bucuresti (2 ani cu chirie, 2 intr-un apartament cumparat de ai mei), am decis sa ma intorc inapoi in orasul natal (socandu-i pe multi care nu intelegeau cum de dau eu Bucurestiul pe provincie, in conditiile in care aveam unde sa stau si aveam caldura la fund). In orasul natal doream sa continui sa locuiesc cu partenerul, asa ca am inceput sa ne analizam variantele: stat cu parintii, chirie sau cumparat un apartament?

Statul cu parintii nu era o optiune pentru noi – tin foarte mult sa am regulile mele in casa mea, sa nu fiu obligata sa respect regulile altuia, am facut asta 18 ani si nu mi-a placut. Chiria la fel, nu era o optiune – cel putin asa consideram atunci, dupa experiente nasoale cu 3 proprietari diferiti (unul avea obiceiul sa intre in apartament cu cheia de rezerva la 11 noaptea, ca sa verifice daca nu i-am spart bibelourile cu pescari, va povestesc eu alta data de aventurile in sectorul ala).  Asa ca am inceput sa analizam ofertele imobiliare si sa ne interesam de oferta de credit. Cum din intreaga familie, eu eram cea mai apropiata de ideea de angajat (iubi si tata aveau firme), eu am castigat onoarea de a umbla cu dosarul de credit pe la banci, sa vad ce pica. Si de umblat am umblat. La doar 2 sau 3, ca m-am lamurit rapid care e faza.

Eu aveam fix 5 ani si 8 luni la revolutie. Nu imi amintesc mare lucru din comunism. Imi amintesc de frustrarea imensa generata de cele 10 minute de desene animate saptamanale, care nici macar nu aveau o linie narativa coerenta, erau doar niste personaje care se miscau pe ecran. Imi amintesc de nervii pe care ii aveam cand trebuia sa ma trezesc cu bunica la 6 dimineata ca sa stam la cozi la lapte, pentru ca eram mica si nu ma putea lasa acasa singura.