Acum vreo 4-5 ani, vara-mea imi povestea o chestie de m-a lasat masca. Prima data am crezut ca e o coincidenta. Dupa ce am mai crescut si am patit si eu niste faze asemanatoare, mi-am schimbat parerea.

Contextul:  Bunicii mei dinspre tata sunt din Vrancea, iar noi cand eram mici si stateam la mamaia si la tataia ne placeau mult perjele (pentru Bucuresteni: prune uscate). Si am ramas cu  nostalgia asta de si acum cand vad perje la piata mi se face rau de pofta daca nu-mi iau o suta de grame.

Intamplarea: Si cica intr-o zi de toamna se duce vara-mea cu mama-sa in piata la ele in oras sa faca cumparaturi. Si printre randurile de fructe de toamna, era si un singur om care vindea perje. Si vara-mea “vreau si io, vreau si io”.  Ma-sa nu vrea sa-i ia, da vara-mea are alta idee:  “hai sa vedem daca e din vrancea” – stiind ca mai ales prin Vrancea e moda cu perjele. Si se duce ea cu tupeu si il ia la vorba pe om, si il intreaba de unde este. Ce sa vezi, omul chiar din Vrancea era. Mai vorbesc ei ce mai vorbesc, si la un moment dat omul cu perje intreaba, ca la noi la Moldova: ” da a cui esti tu maica din Vrancea”. Si dupa ce afla ale cui sunt (vara-mea si matusa-mea), omul se minuneaza. Si uite asa a reiesit ca omul respectiv se cunoscuse cu tataia nostru acum 30 de ani, cand tataia l-a ajutat sa-si rezolve o problema grava. Si omul ala a tinut minte 30 de ani pe tataia meu si ajutorul oferit. Si ca sa le arate ca inca il tine minte, le-a dat un kilogram de fructe gratuit.

Acu nu mi-e mie de un kil de perje. Dar m-a socat ideea, intamplarea. Tataia meu e mort de 20 de ani. Are nepoate si nepoti mari, si acusi acusi o sa aiba si stranepoti. Tataia meu l-a ajutat pe omul ala acum 30 de ani. Acum, dupa toti anii astia, o vorba buna, o mana de ajutor, o incurajare se intorc inapoi in familia lui. Practic nepotii lui beneficiaza acum de o fapta buna “comisa”  in urma cu 30 de ani – chiar daca beneficiul asta e sub forma unui kil de perje amarate. Nu e socant sa stii ca ai puterea asta? Nu e socant sa stii ca nu esti numai oase si carne, ci esti si suma actiunilor pe care le-ai facut in viata ta? Cred ca tataia ar fi foarte mandru.

Concluzia: Copii, platiti-va datoriile si nu uitati sa ii faceti si pe altii datori la voi.

De mii de ori pana acum mi s-a confirmat faptul ca in Romania fara cearta nu rezolvi nimic. Nu poti intra intr-un magazin, pur si simplu sa saluti, sa zambesti si sa o rogi pe vanzatoare sa-ti dea o paine. Ai toate sansele din lume sa te ignore, sa-ti tranteasca nervoasa marfa de tejghea sau sa-si stearga mucii cu aceeasi mana cu care iti da painea. In schimb daca intri in magazin, nu saluti, nu zambesti, bati din picior si spui pe o voce enervata “haideti doamna, o paine ca ma grabesc”, o sa fii uimit de dragalasenia si servitudinea cu care te intampina vanzatoarele.

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.