Din ciclul “cum (nu) se adapteaza sistemul de invatamant vremurilor noastre” astazi tratam subiectul “cum sa ne folosim de corpul nostru de femei”. Motivul pentru care tratam acest subiect este nervul crescut al autoarei (moa) cu privire la cele care isi spun ca sunt femei, se coafeaza ca niste femei, se poarta ca niste femei, dar totusi inca sunt absolut convinse ca bebelusii sunt adusi de barza.

Cu tot curentul asta cu feminismul, cu toata deschiderea spre nou din ultimele decenii, cu toata abundenta de informatii la care avem acces, fie pe internet, fie pana si la standul de ziare, exista in continuare o MULTIME de femei carora le este rusine de propria lor feminitate, de atributele fizice care le fac sa fie femei.

Eu am fost un copil crescut la curte si dus des la tara. Si, cel mai important, am fost un copil lasat sa puna mana in foc ca sa vada ca arde. Nu mi s-a spus niciodata “nu alerga ca o sa cazi” sau “nu trage mîţa aia de coada ca o sa te zgîrie”. Daca picam, picam, smiorcaiam oleaca si imi trecea cand vedeam ca nu ma baga nimeni in seama. Daca ma zgaria mîţa, o zgîriam si eu, ne suparam una pe cealalta, dupa care ne impacam seara la culcare cand se baga in patutul meu, ca o mîţă ce era

Cand eram mica, mama nu ma lasa sa port si eu fustita, pentru ca aveam picioarele acoperite de vanatai si zgarieturi. Am escaladat nenumarati copaci, toata ziua alergam pe afara ca un salbatic pana reusea tata sa ma adune in casa, lesinata de foame si de somn. Tricouasul alb pe care il imbracam dimineata ajungea inapoi seara complet negru, dar nimeni nu ma certa ca de ce l-am murdarit. Adultii din viata mea si-au dat seama din timp ca un copil nu e un bibelou, unde il pui de acolo sa-l iei.