In cadrul miscarii de boicot organizata de liderii poporului român împotriva glumitelor de 2 bani facute de francezi, am participat și eu, în calitatea mea de Moldoveancă. M-am simțit total atinsa de indemnurile la revoluție ale mintilor luminate, asa ca am inceput sa-mi bat creierii: ce sa fac ce sa fac. Cum pot eu să ajut La Rezistance-ul românesc? Si deodată mi-am dat seama. Am realizat cum pot eu să le fac cel mai mare rău franțujilor! Asa că mi-am luat gagiul la spinare și mașina în picioare și m-am dus pe malul francez al mării Mediterane. Unde am protestat la greu, le-am mancat toate scoicile și toate picioarele de broască, le-am poluat stațiunile cu prezența noastră, le-am furat tot soarele ca sa ne bronzăm numai noi și chiar am refuzat să le dam bani unor cerșetori pe plajă. A, stai, că ăia erau de-ai noștri. Anyway – cum ar zice românul – am protestat proletărește și patrioțeste.

Si ca sa am martori, să vedeți ce m-am rupt cu protestul, vă pun și cateva poze!

[Show as slideshow]

12►

Acum vreo 4-5 ani, vara-mea imi povestea o chestie de m-a lasat masca. Prima data am crezut ca e o coincidenta. Dupa ce am mai crescut si am patit si eu niste faze asemanatoare, mi-am schimbat parerea.

Contextul:  Bunicii mei dinspre tata sunt din Vrancea, iar noi cand eram mici si stateam la mamaia si la tataia ne placeau mult perjele (pentru Bucuresteni: prune uscate). Si am ramas cu  nostalgia asta de si acum cand vad perje la piata mi se face rau de pofta daca nu-mi iau o suta de grame.

Intamplarea: Si cica intr-o zi de toamna se duce vara-mea cu mama-sa in piata la ele in oras sa faca cumparaturi. Si printre randurile de fructe de toamna, era si un singur om care vindea perje. Si vara-mea “vreau si io, vreau si io”.  Ma-sa nu vrea sa-i ia, da vara-mea are alta idee:  “hai sa vedem daca e din vrancea” – stiind ca mai ales prin Vrancea e moda cu perjele. Si se duce ea cu tupeu si il ia la vorba pe om, si il intreaba de unde este. Ce sa vezi, omul chiar din Vrancea era. Mai vorbesc ei ce mai vorbesc, si la un moment dat omul cu perje intreaba, ca la noi la Moldova: ” da a cui esti tu maica din Vrancea”. Si dupa ce afla ale cui sunt (vara-mea si matusa-mea), omul se minuneaza. Si uite asa a reiesit ca omul respectiv se cunoscuse cu tataia nostru acum 30 de ani, cand tataia l-a ajutat sa-si rezolve o problema grava. Si omul ala a tinut minte 30 de ani pe tataia meu si ajutorul oferit. Si ca sa le arate ca inca il tine minte, le-a dat un kilogram de fructe gratuit.

Acu nu mi-e mie de un kil de perje. Dar m-a socat ideea, intamplarea. Tataia meu e mort de 20 de ani. Are nepoate si nepoti mari, si acusi acusi o sa aiba si stranepoti. Tataia meu l-a ajutat pe omul ala acum 30 de ani. Acum, dupa toti anii astia, o vorba buna, o mana de ajutor, o incurajare se intorc inapoi in familia lui. Practic nepotii lui beneficiaza acum de o fapta buna “comisa”  in urma cu 30 de ani – chiar daca beneficiul asta e sub forma unui kil de perje amarate. Nu e socant sa stii ca ai puterea asta? Nu e socant sa stii ca nu esti numai oase si carne, ci esti si suma actiunilor pe care le-ai facut in viata ta? Cred ca tataia ar fi foarte mandru.

Concluzia: Copii, platiti-va datoriile si nu uitati sa ii faceti si pe altii datori la voi.

Toti oamenii au o parere extraordinara despre ei ca indivizi. Si de fapt e foarte logic sa fie asa, cand lumea intreaga incearca sa te doboare, singurul tau aliat esti tu. Dar parerea asta extraordinara nu poate exista asa, independent, trebuie sa fie confirmata si de fapte. Din cauza asta fiecarui om i se pare ca el e cel mai frumos, cel mai destept si cel mai amuzant. Si doamne fereste sa apara ceva sau cineva care sa schimbe aceasta parere!

Nimic nu e mai crunt decat sa fii certat cu tine insuti! E greu de tot cand gresesti si trebuie sa-ti privesti greseala direct in fata. Drept pentru care cea mai simpla cale este metoda strutului: capul in pamant si fundul inainte. Oamenii in incercarea lor disperata de a cadea la pace cu ei insisi au inceput sa schimbe numele obiectelor, fiintelor si actiunilor. Au inceput sa numeasca prostitutia “a face o partida buna”. Au inceput sa numeasca lasitatea “cale de mijloc”.  In mod logic, cele mai multe denumiri le-a capatat cea mai nasoala greseala dintre toate: crima; de la “a muri pentru patrie”, continuand cu “bau-bau”, “teroristii”, “boogeyman” si terminand cu “avort”, iar in postul asta o sa dezvolt ceva mai mult ideea de avort ca minciuna frumoasa.

Din ciclul “cum (nu) se adapteaza sistemul de invatamant vremurilor noastre” astazi tratam subiectul “cum sa ne folosim de corpul nostru de femei”. Motivul pentru care tratam acest subiect este nervul crescut al autoarei (moa) cu privire la cele care isi spun ca sunt femei, se coafeaza ca niste femei, se poarta ca niste femei, dar totusi inca sunt absolut convinse ca bebelusii sunt adusi de barza.

Cu tot curentul asta cu feminismul, cu toata deschiderea spre nou din ultimele decenii, cu toata abundenta de informatii la care avem acces, fie pe internet, fie pana si la standul de ziare, exista in continuare o MULTIME de femei carora le este rusine de propria lor feminitate, de atributele fizice care le fac sa fie femei.

La atelierul foto luna august e, de multi ani, cea mai ocupata luna – vin italienii. Noi ii numim “italieni” pe toti romanii plecati in strainatate care vin in august in Romania pentru a-si mai rezolva din acte. Vin sa-si schimbe permisul care expira, vin sa-si ia cu ei copii lasati in grija bunicilor (si pentru asta trebuie sa le faca pasapoarte si fotografii), etc. Partea proasta e ca aduc cu ei la pachet toata nesimtirea, marlania si huliganismul pe care il exportam noi cu atata succes in toata europa